Lucia Blaga (5)

LINIŞTE

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşi, cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
viaţa netrăită.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc în geamuri razele de lună.

O, cine ştie - suflete-n ce piept iţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfa de-ntuneric - dorul sugrumat
şi frânta bucurie de vieaţă? Cine ştie? Cine ştie?

(1919)

...

SILÊNCIO

Há tanto silêncio em torno – parece que ouço
como se rompesse em cacos raios de lua.

No peito
desperta-me uma voz estranha
como se cantasse um grito dolente, que não é meu.

Diz que ancestrais, mortos prematuramente,
com jovem sangue temoroso,
com paixões ensanguentadas,
sob sol ainda radiante,
vêm,
vêm para que vivam longe
conosco
esta vida frágil.

Há tanto silêncio em torno – parece que ouço
como se rompesse em cacos raios de lua.

Ah, quem sabe – quanto ânimo neste peito cantará
você que ruma a esmo
entre cordas doces silenciosas
de harpa sombria – a dor sufocada
é capaz de romper a vida? Quem sabe? Quem sabe?

(1919)


(trad. joão monteiro)